Las amurgul să-și topească singur
Culorile și focu-n ochii mei,
S-adoarmă-n gândurile mele
Întinse pe sub crusta mării,
Topindu-se-n aâncuri pentru zei.
În mine-i zbucium cum este și-n mare
Și-atâtea gânduri pe țărmuri se sparg
Izbindu-se de stânca neputinței -
Mereu spre largul vieții mă atrag...

Privesc spre soare să-nțeleg speranța
De ce s-a stins topindu-se-n trecut?

În mine-i zbucium cum este și-n mare
Acum când razele de soare au scăzut;
M-acopăr cu singurătatea nopții,
Sub valul îndoielii și-al visării,
Timid,în somn,pășesc spre malul mării
Știind că-n spuma ei rămâne-voi tot om...
Toate:și stânci și valuri și nisipuri ude
Mă-ndeamnă să descopăr lumea lor;
Pași nevăzuți mă saltă de pe urme-
N-am aripi-și parcă totuși zbor.
Mă trag spre larg reci brațe visării,
În jurul meu lumina-și lasă frânte
Iluziile morții-n negre unde...
Nimic nu pot cu mâna să ating,
Să-ncep eu altă veșinicie creatoare;
Pot doar să-ncap adâncul greu al mării
Cu ochiul viu în tainele visării:
Abisuri terminate-n infinit
Croiesc din viitor trecuturi înspre mine;
Atâția oameni,glasuri și destine
Așteaptă să pășească spre sfârșit;
Poartă de-acum,sub frunte,harul uitării
Îndreptându-și neființa-n început.
Aceleași rânduri de aur:"să regrete viața"
Le sunt înscrise-n urnele iubirii:
"să poarte-n ei din raza nemuririi
atât cât în Ființă a-ncăput!"
Se regăsesc de-acum perechi
Și-n ochi își văd în viitor sfârșitul ;
Unii dispar...alții revin
Lăsând în urma lor doar timpul.

E frig...și somnul s-a topit
În razele ce le revăd-dar vii-
Același vis e...pe care și tu-l știi
De când te naști și până vei murii.