Nu mai strâng clepsidra în mână- în șirul ei galben, deschis
pe sticlă, o lume frumoasă se așază ghimpe cu ghimpe.
Nu mă gândesc la țara pe care am părăsit-o pentru deșertul tău;
la adevăr ajung când strâng pumnii de nesupunere- ce știți voi,
în mantalele de ploaie, zeloși ca perele în gura micuță și
pofticioasă? orașul vostru nu-i un orfelinat nu-i o crustă tare de
sânge nu-i izbăvirea: nostalgia nu-i istoria, abstracțiunea unui
braț lăsat pe groapă o cursă de șoareci așezată la intarea pădurii.

Nu mai strâng clepsidra, muntele l-au fărămițat bunicii tăi, doar ei; la
adevăr ajung când mă supun morilor de somn, pribegiei, zidului
gros de zapadă în care galeriile săpate de hamsteri sunt singurele
noastre linii de comunicare- nu am forță să trec de el, nu ai forță
să urci până sus; suntem un bulgăre despicat, suntem o amintire
despre bine și rău.
Nu am forță, mâinile mele nu cântă cum vântul mângăie podul
ferestrelor închise. Pentru un ocean de liniște, un recif în care să
creștem tu de o parte eu, eu de-o parte tu, se fac presupuneri limpezi

- vapoarele s-au avântat către pământurile albe vapoarele s-au rupt
sub furtună vapoarele s-au așezat peste rechini deșertul s-a așezat
din ele s-a vărsat dună cu dună de peste și acum adevărul.
Nu mai strâng clepsidra în mână: cum am să-ți ard fruntea prin
torsul de gheață, o fetiță cât o lampă, o piatră cât o gâză, am să
mă supun până în mijlocul pământului.