Într-o cabină de camion
pe un drum de țară, autostopistul devine maleabil
și prinde aripi, în spatele plăcuței cu numele
șoferului vesel.
Pădure și stînci,
gata să se prăbușească,
se mișcă repede pe parbrizul ecran.
Senzația că forma zilei și reminiscențele
unei lumi mai degrabă pierdute
rămîn mult în urmă
și trec în eter.

Aici gîndurile se opresc.
Aici este locul unde se dă jos, plătește
și-și ia zîmbind la revedere.
Un loc frumos, unde soarele seamănă
cu emanația Duhului sfînt din icoane.
Noi auzim pulsul lung și susținut
al autostopistului, îi simțim
pămîntul de sub picioare
și jocurile vii pe care le face cu degetele
în pantofi.

Animalele cu ochi aprinși pe care
nu le putem vedea ni le închipuim
printr-o sugestie vagă și puternică
a vieții de dincolo de tufișuri.
Animale mici și mari
ademenite de mirosul melancolic al rîului.

Viteza și starea sufletului se apropie
de o condiție care a fost mai la început,
înainte ca reminiscențele unei lumi mai degrabă pierdute
să-și facă simțite artificiile.