Hulpavă ființă, orașul te ademenește
acolo unde centrul zgârie norii
cu un vârf de compas- hotel sau bancă străină,
iar străzile înghit trecătorii
care defilează în cercuri.

Cultivatori de guri
de canal, de metrou, de hrănit,
să nu te miri că oamenii care vin de nicăieri
cu scuza vieților scurte
își macină singura pereche de palme
fără nici o scânteie
și dispar apoi în adâncuri
cu solzi de tristețe pe chipuri.

Să nu-i mai aștepți glorios,
fără umbră, în spatele oglinzilor,
unde realitatea umblă cu mănuși de hârtie:
cotidiene, ziare, jurnale, povești adevărate,
foile de ceapă ale minciunii eterne.

Așteptarea când sparge lacătul răbdării
eliberează frica, o transformă în agent comunal.
Cu privirile dure îți compostează zilele după număr și serie
să uiți devremele prin tramvaie și stații,
amnezic să cauți prin sertare și mall-uri.

Viața este o crescătorie de găuri pufoase
în care plouă cu sâmbete,
ca în pahare de unică folosință
pentru că spărgătorii înrăiți
nu mai trăiesc din cioburi.