[Bufff!!!
Parcă m-aș învârti în cerc;
și am știut unde eram,
acum nu mai știu nimic...]


Îmi scutur poala gândurilor
de crudele amintiri
precum soarele se scutură de nori
spre o nouă strălucire.
Culeg de pe jos doar bobul de învățătură
al cărui miez este atât de valoros
celor care îi dezleagă tainele.
Strâng în pumn acel noian hegemonic de suferință
care-a inundat vreodată cerul
și s-a scurs în șuvoaie amenințătoare
de m-a aruncat pe pământ.

Mă ridic de pe jos,
îmi curăț hainele de praf,
trag aer adânc în piept,
notez în minte ultimele cuvinte dinaintea căderii:
Carpe diem!

S-a întâmplat așa să fie,
o eroare fatală de calcul,
un virus care a blocat rațiunea
și a dat frâu liber nebuniei sentimentelor,
dar această zbenguială fatidică,
atât de ușor se putea termina
într-un imens obscur.

Mă uit spre înălțimile de unde am căzut,
Inchin o rugăciune;
E clar că acolo am un suflet pereche înaripat
care-a stat de veghe.
Îi râd în nas suferinței și încerc să găsesc miezul bobului
Poate în el șade secretul drumului invers
Spre fantasticele înălțimi ornamentate
în perfecțiune.