Azi nu era în stare să se grăbească. Ritmul pașilor ei, atât de rapid în fiecare zi, se blocase pe slow. Tocmai ieșise de la birou, și mergea acasă. Extrem de grăbită, de obicei, acum picioarele i se mișcau foarte lent... Nu mai era nici un motor să le pună în mișcare. Ceva se prăbușise în interior, rău de tot. O statuie căzuse de pe piedestal, într-un nou moment de înțelegere. În cap îi rulau câteva cuvinte, din Despre eroi și morminte: „...furnici proaste dar eroice”. De două zile, asta era și statusul pe care îl seta pe Messenger. Era o furnică proastă și eroică, ce tocmai ieșise de la muncă. Dimineața se simțea tot o furnica proastă și eroică, ducându-se la muncă.
Starea sa nu se datora doar faptului că nu reușise să mănânce mai nimic în acea zi. Își luă niște sticksuri de la chioșc, ca să nu mai aibă senzația de gol în stomac până ajungea acasă. Un acasă care nu exista, în condițiile în care stătea de ani de zile în apartamente închiriate. Acum stătea la rând la un chioșc din Piața Rosetti. După ce luă sticksurile, văzu cu coada ochiului porumbeii adunați mănunchi în scuarul din mijlocul șoselei.
Îi observa în fiecare seară, doar în treacăt, câteva secunde. Dar nu ca acum. Acum au fost câteva secunde din acelea imense, care o făceau să perceapă și mai tare prăbușirea din sufletul ei, faptul că nu mai putea să privească ușor nici porumbeii în lumina soarelui la apus. Nu mai simțea că avea aur pe aripi, ci le simțea rupte... Poate va încerca să le ridice cu mâinile, poate chiar le va lipi mai târziu cu ceva. Dar nu atunci, în momentul acela care aparținea porumbeilor animalici, care existau pur și simplu pentru ei, dar existau și ca accesorii estetice mirifice ale unui oraș părăginit ca Bucureștiul. Furnica eroică și proastă a mai găsit puterea să se oprească un minut să îi privească. Simțea că erau minunați... deși „minunați” era un cuvânt cam uzat. Totuși, erau... Credea că va găsi puterea, în zilele următoare, să vină să îi fotografieze. Așa sunt furnicile eroice...
Și brusc i se făcu dor de Ernesto, simțind nevoia să îl aibă aproape, să îi vorbească. Minutul trecu, pentru că atât putu furnica, în acea zi, să se scalde un minut, din cele 24 de ore, în imaginea porumbeilor din Piața Rosetti, după care plecă mai departe, spre gura de metrou de la Universitate.