Mă-ntrece!
Peste gustul ăsta lumina își varsă
cuiele, ruginește ca un sânge lepădat de
carne- crește laoadică mai bătrână,
mai înțeleaptă, vrejul de fasole, floarea
și păstaia.
Roata se aude ascuțit cum trage după
ea legătura de vite, căruțele rupte, moara
dezmembrată; țăranul cu capul descoperit
și ghetele prăfuite.
Mă-ntrece pe marginea drumului,
sfârșitul acesta de chemare, orașul pitit
dup-o colină ca o mantie de clown într-un
cerc de pânză.
În curând o să trec ca o stafie peste iarbă,
lacuri părăsite o să spăl cu putina
genunchilor mei- pentru gura albastră pe
care o s-o iubesc, o s-o frâng cu piciorul,
o s-o răsfir.
Mă-ntrece tu acum, cu biciul sărat, cu
treapta scursă- stingerea de zi, acreala
pe care mi-o pui în piept, tăcerea mai tare
decât cerneala, și norii visați odată,
galbeni și scurți.