Odaia mea
E ca întotdeauna plină
De singurătate.
Cetatea mea se fărîmă
Sub un val de lumină.
Iar raze uitate de luna bătrînă
Se oglindesc în geam.
Speranțe nu am,
Căci știu că viața trece
Pe lîngă mine.
Sunetul tăcerii zboara
În noaptea rece,
În case străine.
Eu vreau să fie mîine,
Dar e încă azi,
Și eu sunt încă aici,
În odaia mea,
Încă plină de singurătate...