și a fost ziua întâi
a doua oară

apele s-au strâns la un loc
și așa a apărut pământul
din nou

pământul a dat verdeață din sine
și viețuitoare
cerurile au dat ceruri
oamenii au dat din ei oameni

iarăși
au făcut bulevarde mari
și alergau pe ele cu mașinile ca odinioară

o femeie nebună stătea pe marginea trotuarului
cu părul tăiat strâmb și plină de păduchi
cu un picior lungit spre mașini
un picior ca o mână întinsă

femeia nebună râdea mereu
părea fericită
așa cum era pe bordură
alături de
îngerul ei păzitor străpuns de propria aripă

venise disperat lovindu-se de blocuri și biserici
venise tipând după oameni
în limba îngerilor pe care nu o mai auzea
nimeni

și nimeni nu se uita la ea
toți își vedeau de ale lor
nu era treaba nimănui
de ce creștea necontenit piciorul ei înnegrit
cu pene de înger deasupra

gândurile oamenilor pluteau prin aer
se loveau unele de altele fărâmițându-se
fulgi negri
maro
grena
roșii
agitați de mașini și tramvaie

cioburile cădeau peste ea
și atunci
pe loc
am botezat-o

stalagmita