dimineața
ferestrele sunt cabrate pe ochii tăi
dornici de o mănușă
care să scoată din sobă
hărțile teritoriilor cucerite

e mai simplu să pornești o expediție
decât să alungi vise
ele te mișcă în cerc
și te scutură de cuvinte
însă tu îți acoperi umerii
și cu grație deturnezi lucrurile
spre o grădină în care timpul
nu are tăieturi

lumea aceasta e a ta
și te vrea elice
trupul nu e al tău
și înghiți lumină
cu primul salt în gol

te oprești în aer
și guști din miezul copacilor
cât e nevoie
pentru a rezista accidentelor
Dumnezeu te scoate din ele
cu o durere care dizolvă deznădejdea

rugăciunea e cuțitul ce ne păstrează forma
când ieșim afară
prin orașul pierdut în ceață