nimic nu se află pînă cînd nu-i sar ochii
și sîngele de jur împerjur pe pereți
pînă cînd dumnezeul ei silențios
nu-și urlă creierii din cap
betonat în ziduri de viu

pînă atunci e mama discreției și a îndurării
pînă atunci e nimeni nimic niciodată
și brusc ajunge la cineva și e tot
sau chiar pentru totdeauna

de unde bruta asta de schimbare și uluiala
asta stupid minunizată?
de-acolo
de unde aroganța ne prostește
că iubim naiv și ridicol

că e frumos ce-mi place mie
mai precis să mă ia naiba
de urîcios și de zgîrcit guraliv

iubim da’ nu se știe asta
pînă nu ne spargem
în praful și pulberea care ne-a adormit

mai bine am pune mîna să ținem aproape
mai bine am veghea în dumnezeul ei de iubire
mai bine ne-am înrăi să ținem cu dinții de ea

și nici în morții mă-sii de viață de apoi
să nu ne mai scape