NECUVÂNT

Pe o aripă de fluture ți-am scris,
Dar ochiii tăi nu mai privesc fluturii demult.
Într-o petală de nufăr,o sărutare am ascuns,
Dar buzele-ți arse nu mai simt
Dulcea catifea de rouă.
Într-o rază de soare am pus lumină,
Dar inima ta e prea demult încarcerată
În propria-i beznă de-ntrebări.
Deageaba,... nu poți simți necuvântul
Din adierea unei brize.
Cuvintele-nvolburate sunt doar valuri
Ce se sparg de talazurile conștiinței
Purtând ecouri ancestrale.
Gândurile - soldați făr de țel
Pe câmpul de bătălie
Al haosului ce-i hrănește.
Doar universul mai sângerează-n necuvinte
Chemând izvoarele-napoi,
Dar cine oare le mai simte
Când morții-și dorm mormintele în noi?


ÎNTREBÃRILE UNUI GEAMÃN

E viața rotundă,sau e pătrată?
E visul o lume,sau doar o pată?
E cerul înalt,sau e adânc?
E sufletul liber,sau chingile-l strâng?
Munții cântă,sau poate dansează?
Viermii ne-așteptă,sau doar visează?
E pacea izvor,sau e ocean?
Iubirea e-un fruct,sau paravan?
E gândul o daltă,sau e ciocan?
E mintea un guru,sau un golan?
E dorul o lance,sau e o sfoară?
E Omu-n-năuntru,sau doar afară?
E noaptea-nstelată,sau doar abis?
E visul o viață,sau viața-i vis?


AL ROZEI SPIN

Mi-ai răsturnat balanța
cu vise de izvoare nenăscute,
Lumi de cristal turnând
la rădăcina ochiului.
Mă dor poverile arzânde
a vieților trecute prin săgeți
Și-mi crește-n sânge dorul.
Otravă de senin picurat-ai
pe ceru-mi impietrit,
Și zbateri de-aripi frânte
ai reîntors din spini.
Ești demonul călău
ce-aprinde rugul inefabil-
Tangentă amăgire ce mă blestemi
cu șoapta tăișului de aripi.
De ce-mi frângi zarea
cu pași de inimi răstignite?
De ce îmi spargi ecoul
cu glas de clopot mut?
De ce-mi aprinzi cenușa
cu pana pheonixului adormit?
Sau oare nu ști tu nimic
din tot ce e durerea spinilor de roză
crescuți în ametistul ființei?


ANIMUS ET ANIMA

Roată de ape arzânde-n mișcare
ce-nvârți necuprinsu-n sămânță,
Oprește-ți pentru o clipă secunda
și-oglindește-mă pe mine mie.
Încotro te răsfrângi ca năluca,
și nu vezi că tu ești eu reflectată?
Ocenu-mi este oglinda apei tale,
iar oglindirea focului meu în jaru-ți se pierde.
Suntem doar străvezii reflexii
ale propriilor noastre animus et anima!


ALBASRÃ GRAÞIERE

Deschideți-vă,... voi porți grele
Ale închisorii ființei mele,
Și eliberți-mi prizonierii.
Redați-mi luminii,...redați-mi tăcerii.

Deschideți-vă,...voi zăbrele de fum,
Findcă e soare aici și acum,
Ridică-te aripă de iluzie plăpândă
Și zboară-te-n zarea flămândă.

Aer-tornadă și apă-cascadă visează
Pământul în ziua-amiază,
Dar focul-izvor de lumină
Mocnește ș-in noaptea de cină.

Te grațiez albastrului senin
Pe tine slujitor divin,
Și-abisul meu să-ți fie-aripă...
Te liberez pe tine clipă!


ALBA-MI FOAIE

Mi-amintesc din viitor
Și mă-ntreb: trecutu-i mort?
A fost greu? Va fi ușor?
Doar prezentul mai e cert.

Doar o vagă nostalgie
Mai răzbește uneori,
Și aș vrea să-mi fiu hârtie
Să mă scriu fără de nori.

Cu cerneală de lumină
Peste rânduri să mă-aștern,
Să rămân o foaie albă
ÃŽntr-un manuscris etern.

Câte foi or fi în carte?
Și-oare câte le-am citit?
Câte stele într-o noapte?
Și cît zbor o fi-n zenit?

Peste poduri de uitare
Să mă cern ca și o ploaie,
Să-mi fiu proprie chemare
Așternută-n alba-mi foaie


ALCHIMIA LUI PARSIFAL

În cupa-ntunecată a lunii celei noi
Soarele-și varsă alchimicul aur,
Toate-s in Unu răsfrânt peste Doi,
Șapte e sabie sau e balaur.

În pântec de lună-sămânță de soare-
Ostia lumină ce sapă în lut.
Focul se scurge dinspre izvoare,
Nimic nu e nimeni și nimeni e mult.