atât de mulți oameni clipind scurt într-o țară cu jaluzelele trase
nu înțeleg nimic din tremurul genunchilor din zgomotul permanent al străzii
din răsuflarea fierbinte a zilei care cade ghilotină pe gâtul fragil
fac parte din grupul oamenilor care tac nu aplaudă

să îți cinstești morții copile să nu îi lași plecați din lumea aceasta prea singuri

ne observăm unii pe alții
ne studiem
cu dragoste
cu ură
sau
cu indiferență mimată
dar
ne observăm
ne studiem unii pe alții
iar asta ar trebui să fie îndeajuns
pentru a trece dincolo de vămile timpului

atât de mulți oameni care nu au nimic de spus dar spun
care dorm o vreme în biografii liniare cuminți
și mor apoi odihniți răsuflând ușurați
milioane de oameni care iau cerul ușor pe umerii lor
privești înspre ei și taci
i-a înțelepțit Dumnezeu

să îți cinstești morții copile să nu îi lași plecați din lumea aceasta prea singuri

am văzut oameni sărbătorindu-și condamnarea la moarte
oameni vânzând în piața publică sufletul pruncilor care au fost
oameni pentru care sărăcia disperarea dezgustul erau jumătate din pâinea cea zilnică
am văzut oameni și am stat lângă ei pe bordura unor zile gri fără nicio lumină
i-am iubit după știința și priceperea mea n-am renunțat la ei
când cocoșii au prins a cânta înspre capătul nopții
când s-a îngustat drumul
când ochii au obosit și trupul s-a împuținat
am rămas singur
acum în timp de pace sap tranșee
desigur inutil
dar
atât de frumos

ascultă poezia în lectura autoarei