Mă tot întreb cum o să fie
în clipa când o să mă las…
Când timpul n-o să mă mai știe
Și toamna va fi fără glas…

Ah, ce-ntuneric pare-acuma
în vasta cameră de crini,
dar când sunt palid îmi va fi totuna:
nici umbre nu vor fi și nici lumini.

Mă tot gândesc ce o să zic la urmă
ce va fi scris pe-al meu mormânt.
Sau poate voi fi într-o mică urnă
rămas în amintiri ca un cuvânt.

Voi zice-n grabă printre șoapte:
Oh… Văd un drum și-un râu departe.
Pe niște scări de lemn descind
și plec încet și e aproape noapte
și soarele mi-e-n spate, asfințind.