luntrea e un consemn pentru a renunța dintr-odată
la tremurul schimbătorilor de bani. traversezi o zi fără luciu
și degetul mușcat al epilepticului îți arată cât ești de părăsit.
nu ai decât să sângerezi cu lacrimi când iubești:
înoți în mijlocul unei mări care trece prin tine toți peștii
cu grija pescarului față de mreje. pe plajă copiii te uită afară din joc
pentru că nu poți ridica glasul. și strigă acum din toți bojocii,
iar tu te umpli de ciulini încercând să-i ajungi. nu ai de ce
să te temi: Dumnezeu e aici și umple moartea de strălucire.
numai ce-ți aduci aminte, pe rând, de cei care ți-au ucis
indiferența, și stai ore întregi, încălzindu-le numele.
e frig și noaptea nu-ți cere restul de sânge. ogarii mai păstrează,
o clipă, prada în răsuflare, înainte de a se șterge imaginea
stăpânului și a rămâne agățați cu dinții de țintă. toți acești oameni
care te-au atins odată revin. fiecare îți vrea dragostea neîmpărțită
și poți să lași aceasta să se-ntâmple. te țin în bătaia vântului
și nu vor să li se vadă urmele pe nisip.
călăuzele sunt mai puține acum decât căderile de teren,
argila nu recunoaște carnea, nici tasarea vertebrelor.
să treci ca un străin pe lângă cineva pe care-l iubești,
să iubești pe fiecare om pe lângă care treci ca un străin –
e o durere care nu se învață. lumina doar o împrăștie în vintre
ca pe o balegă hrănitoare.