Mi-aș pune inima într-un raft de cărţi acoperită
şi sufletu-ntr-o ceaşcă de cafea cu zahăr mult şi frişcă,
De n-ai fi tu, inimă căpoasă, să mă-nrobeşti în lanţurile vieţii,
aş fi avut o altă perspectivă asupra timpului... a tinereţii...


Pe raftul cu emoţii, cu gânduri prăfuite, ar trebui să-mbătrâneşti inimă mută!
Ce rost mai are să suferi din palpitaţie în delir şi trudă?
Ce rost mai au îmbrăţişările fireşti şi mângâierea chibzuită?
Când dreptatea-i efemeră sau dragostea se uită!