Ești ca un vis frumos ce zorii mi-l alungă
când noaptea se dizolvă în boabe mici de rouă,
de fiecare dată când fugi de lângă mine
mai lasă-mi o sperantă, să pot din nou visa.

Tu ești iubire crudă, ca iarba primăvara,
ești lună plină-n noaptea în care m-am pierdut,
o caldă adiere atunci când vine toamna,
o blană gri de brumă în care stau țesut.

Ești doar o amintire, de-aceea te iubesc,
că nu trăiești cu mine să vezi cum râncezesc,
că ești mereu acolo când stelele se-aprind,
că nu auzi în noapte când după tine strig.

E limpede că viața nu are nici un rost,
că tot ce fac acum a fost, și a mai fost,
că nou nimic nu este să am de ce trăi,
că moarte păn' la urmă e palidă și gri.

Iubindu-te atât, nici nu te mai cunosc -
tu unică speranță, un ultim avanpost,
și milă mi-i de mine cum lacrimi lungi îmi șterg
când frică mi-i ca chipu-ți din minte să nu-l pierd.