fie vârstele ierbii se ascund în pământul ce-și retrage sevele,
fie ritmul veacului se prelungește în culoarea sfârșitului,
de mă simt, autumnalia, mai departe de mine,
geamăn al frunzei risipitoare de moarte.


tu, a treia fiică a bătrânului an, închei pactul nedrept cu întunericul,
până ce-ți fură, încetul cu încetul, clipele,
până ce te părăsește pentru o altă regină,
stăpână a frigului, a risipitoarelor căderi de zăpadă.


colind printre lucrurile supuse nimicirii.
știu că peștera tăcerii va absorbi toate ecourile interioare,
toate pulsațiile clipelor, împietrite asemenea șoaptelor pe buzele nerostirii.


doar în pântecul începutului va domni
un somn infinit, neotrăvit de coșmaruri.