Prea mulți morți în primăvara aceasta.
Pământul iarăși s-a umplut de flori
În așteptarea lor.

Osemintele stau așezate în sicriul închis ermetic.
Câtă zgârcenie din partea noastră.
Nimic să nu-i dăm pământului
În schimbul florilor minunate
Și al ierbii crescute pe mormintele uitate.

Dar,oare, au morții nevoie de flori?
Au ei nevoie de culoare și lumină
Spre a merge mai departe?

Se zice că acolo unde ajung
Sunt multe flori și multe ape.
În Rai.
În Iad – doar foc.
Niciunii din ei nu au nevoie
de florile noastre.

Ce aș putea să-ți dau
La înmormântarea ta?
Flori- nu.
Nici în sicriu, nici pe mormânt.
Poate doar dacă le-aș sădi acolo
Să se hrănescă din tine
Să fie florile tale pentru mine.
(vai, ce egoistă!).


Ce aș putea să-ți dau așadar?
Mă vrei pe mine?
Poate că da
Poate că nu.
Ești singur acolo?
Suferi de singurătate?
Mă mai poți vizita?
Eu cred că da.


Așadar moartea ta sau a mea
Nu ne va despărți.