câmpia era lungă
era și lată
puteai să te uiți atât de lung la ea
că-i zăreai doar ce era dincolo
vederea trecea peste cele de aproape
ca atunci când privești în oasele celuilalt
și nu îi întâlnești decât trecutul
mi s-a repetat mereu
în câmpul acesta ar fi bine să nu intri singur
copaci nu se zăreau și nicio umbră
lumina cădea ca un triunghi în ochiul celui
care privea foarte atent și sus
culoarea-i era ca trecerea păsării albe
peste stânca strânsă de iederă

în câmpul acesta am intrat
și am văzut-o
când primești să faci asta
picioarele nu mai țin cu tine de la primul fir verde
până la ultima stea
au alte încălțări alt mers
urmăresc linia unui cerc care ajunge
mereu în centru
și nu mai știi când se întoarce în tine
sau trece prin apele morii

așadar am urmărit-o de la distanță
cum stătea în mijloc așteptându-și omul
și a venit
s-a așezat
a deschis iarba
i-a numărat cu răbdare semnele
și-a pus palmele jos
și a văzut că îi incolțesc degetele
a luat aerul în suflet
și l-a trimis până în adânc
să învețe din tăcerea pământului
s-a aplecat peste partea stângă a lumii
să o ferească de îngerii sângerii
și peste cea dreptă
să o alunge dintre cele care se termină prea repede
mulțumit s-a întins pe lemnul ei
a privit de jos cerul ca pentru prima dată
și rămânând așa mai mult decât crezuse

a înțeles că făcuse bine