ÃŽn împietrirea visului cel fără de simÈ›ire
duc grelele poveri pe umerii cei doi
ei, anonimii, oamenii străini în lume, goi,
de vise, idealuri sunt fum ce prin lumină trece
iar ceaÈ›a lumii, deasă, doar umbra o petrece.
Sunt veștejite flori pe cale și catrene
pe foile de ziar zac ude, în zadar, de vreme.

Mustesc azi bălÈ›ile de frunzele prea terne
Ce galbene un soare ucis-au în trista lor cădere.
E dezolantă, cenuÈ™ie, udă,
azi piatra caldarâmului crăpată-n urmă
de paÈ™i ce-au vrut lumina să răsară
dar întunericul le-a-nvăluit privirea-n seară.


Mai vino, Doamne, răsai din vise seci
cu ÃŽnălÈ›area Ta la ceruri o lume să salvezi
de pieritoarea viaÈ›ă. Al nemuririi glas
răsună peste inimi È™i-n veci nu da răgaz
tristeÈ›ea mea să fie o pildă de urmat.
Tu, Tată, luminează ochii È™i către sus, ridică-i
iar pânza bucuriei din cer țese-o cu dor
pentru aceia vii care-n pământ aÈ™ează
sămânÈ›a Ta ce-n lume, săditu-le-ai, Tu, lor
în trupuri sau pe brațe, în minte și-al caselor pridvor.
Ascultă-mi, Doamne, ruga È™i adun-ne în dar
o coală de hârtie, albă È™i scrie-ne cu jar
că doar Iubirea izbăveÈ™te omul de arzătorul Iad.
Eu doar ascut creionul È™i-o mân-aÈ™teaptă...dar...
mă-mpiedic în cuvinte È™i È™chiop alerg, pribeag,
către lumina Ta, Doamne, cu îngerii de mână
È™i-n palmă doar c-un rest din crezul meu
că pe pământ încă mai sunt...ca om
și simt, O, Doamne, simt ca pe-un blestem
o inimă mai grea ca piatra È™i-o lacrimă de lemn...

Nu pot să plâng că mulÈ›i n-ar înÈ›elege
ce-i dorul către viaÈ›ă, când suferinÈ›a creÈ™te
că oamenii sunt tari ca marmura cea rece
și-atunci doar pana îngerului meu
mai slobozește-un vers din sufletul prea greu
că-n zori de zi speranÈ›a încă mai răsare
soarele-l trimit pe cer din inima mea care
și-a scris de mult menirea în pagini de destin
pribeag voi fi în lume și-n locul meu senin
purta-voi rugăciunea pe-o frunză de măslin....