pășeam afectuos,
prin lumina oglinzii
— echilibristică precară —
când întunericul
îngustat foarte,
mă sufocă,
am înnoptat
împreună cu niște îngeri
zăbovitori
în ciubote scâlciate
de atâta umblare;
le ceream o amânare
de neînchipuit,
nu se-nvoiau
îmi puseră între buze
o floare
zăbală și alinare
de atâta izbăvire,
îmi lăcrima întunericul
nopților viitoare
îngerii mă cercetau
și mă învățau să cânt
cu vorbe netrăite
frumos / nedistonant
balada plecării în Vislanda /
rotindu-și aripile
în semn de alianță
între cer și pământ
mă încercuiau, repetând:
“balada se cântă
fără lacrimi
se cântă apăsat
precum oștenii altădat’
femeie năucă, ar trebui
să fii măgulită
de trecerea prin oglindă !
e-o blasfemie să cânți
printre dinți
balada
plecării în Vislanda”.