palat al meu cu tragice creneluri
și cu miros dulceag de igrasie
de dincolo de poarta ta pustie
îmi iau cuvinte noi de scris pasteluri

în lumea de oțel și sticlă rece
se pierde zilnic câte-un pic din toate
ne rătăcim de noi pe săturate
și altfel numărăm până la zece

se poartă haine în nuanțe terne
la teatru e o piesă fantezistă
în care-un Crist nebun cu fața tristă
cioplește-ntr-o femeie legi moderne

pe stradă cerșetori copii ai nopții
și curve multe parc-ar fi Gomora
amestecat mirosul tuturora
ne vâră-n nări uscatul iz al morții

pe tălpi ai răni de apă și pământ
iar stâlpii porții tale-ți sunt dușmani
tu pietricică printre bolovani
rostogolită-n sete de cuvânt