noiembrie

și-așterne potecile de rouă
pe deal
aleargă via de sânge jefuită
pantofii mei de piele
scot aburi ca o vită

abia respir pe uliți străine
nu e praf
cenușă doar îmi pare c-aș mesteca
în gură
îmi vin de-a valma vorbe
de duh
nu tocmai toate
așa cum șade bine unui bărbat călit

nu-mi pasă –
latră câinii
stăpânii îi îndeamnă:
- al cui ești, mă, ce cauți p-aci?
de ce-ai venit?

merg pe jumatea străzii ca orice rătăcit
să nu-mi agăț cumva pulpana
în uluce

- cine-a fost, soro, dracu’?
și unde se mai duce?