Nu-i asa ca-i ciudat
Ca nu regret nimic?
Nici ca te-am cunoscut
desi tristetea si umilinta ma stapanesc
iar speranta din mine piere.
Nici ca te-am suit pe culmi inalte
desi prabusirea e nesfarsita
si aripile-s rupte.
Nici ca te-am pretuit ca pe soare
desi doar ploi mi-ai oferit
si-n diminetile senine
parca traiesc in asfintit.
Nici chiar surasul fals
din orele intarziate
ce ma lasau sa simt ca-ti pasa,
nici chiar atingerile interzise
de care inca sunt atrasa.
Nu regret nici clipele hranite
cu amagiri si fara adevar
nici lasitatea ta umana
care te scoate din mister.
Nu regret nici simplitatea
de-a renuntat la limite,
taceri, temeri…
chiar daca in a ta traire
oamenii se vad stingheri.
Nu regret nici chiar
albastrul admirat in taina
senin ca cerul lunii mai
desi sclipirea ii e rece
si zambetul pe chip intocmai.
Nici chiar atentia primita
ce in final aduce amar
iar lipsa ta de cinste vie
ma lasa sa traiesc cosmar.
Nu-i asa ca-i ciudat
ca nu regret nimic?
Dar doare!