Plecate sunt privighetori, prin norii cenușii
Și-au mai rămas doar trandafirii goi;
Cu spini țepoși intră adânc în corpurile vii
Și sângeriul râu se-așterne printre ploi.
Petale veștejite cad mereu cu bruma,
Iar albia de lacrimi cade, ștergând urma.

Pâna și brazii veșnic verzi și mari, toți au murit.
Un suflet gol se-așterne grav peste mormântul veștejit,
Și-și cheamă trupul, ce prin trecuturi l-a pierdut.
Nici o speranță sau lumină nu răsare din apus
Și sori strălucitori ce nu demult trăiau
Privesc îngrijorați și triști cum totul moare;
Peste dealurile cenușii o umbră de lumină cade.
Totul e gri și mort. Toate se pierd în zare.

O ultimă baladă își pierde ușor glasul
Când liniștea tăcută acoperă tot iazul...
Pășește printre fire gri de pai, desculță
Și-a Morții revenire liniștit anunță.