Ai luat iubirea
ce zornăia în timpane
ai făcut din ea vată
și ai apăsat-o pe ochii mei
ți-ai pansat rana
prin care mă târam
cu buzele lipitori pe pielea
mai dulce decât fructul neinventat
cu indiferența femeii
în ochii căreia se zbat neputincioși bărbații
mi-ai luat mâinile
cu care obișnuiam
să fac tatuaje pe sânii tăi
și ai confecționat din ele pantofi
disprețul se cățăra din tălpi și până în creștet
mă pipăia cu degete lipicioase și reci
vorbele – păsări fără aripi
mi s-au lipit de gânduri
zvâcneau dureros a semne de întrebare
cine erai calamitate sau extaz
cine eram substanță inflamabilă sau ghețar
cu miez incandescent
mi-ai astupat toate ieșirile către lume
mi-ai ars toate becurile gândirii
ai locuit cu chirie în toate celulele mele
și apoi le-ai părăsit
după ce ai spart toate ferestrele
prin care priveam către oameni
și acum îmi spui că mă iubești
însă cuvintele se sparg
de corpul devenit zid
ridicat de rațiune
pentru a proteja noul suflet –
prunc sensibil crescut în maternitatea singurătății

Mă întreb dacă nu cumva
iubirea cu grad ridicat de puritate
este o soluție tragică
găsită de firile credule și visătoare.