Singurătate, tu mi-ești un mister prea cunoscut
Pentru unii doar...un regret că te-au avut,
Nu te-am plăcut mereu, dar te-am iubit
Și chiar ți-am pus un bob de vină,când m-ai întâlnit.

Cândva erai un moft al timpului ce țuruia,
Îmi plăcea prezența ta deși ochii-mi înmuia
Pe parcurs,am început să cred ca într-un zeu
Și-mi promiteam c-odată te voi gasi trofeu.

Am crezut în paradoxul tău înfricosator
Ce îmi croia în fiecare zi un pas de dor,
Un dor ce nu știam spre cine merge
Dar el mergea și își doarea ca pasul următor să lege.

Mi-s palmele crăpate, retina suferindă
De-atata timp de crez în așteptare în oglindă,
Trofeul tău nu mi-l găseam niciunde
Dar pasul încă-nainta ca sufletul să mi-l afunde.

Virginitatea egoului meu
Pe care maxim îmi doaream s-o pierd
Cu tine, doar cu tine mereu
Și iata gust din sânul tău
Fericirea mea-i trofeu
O găsesc, întrucât eu am crezut,
Timpul tot pierdut ce m-a durut
Se contrapune frumuseții ei ce m-a crescut.