lumina stelelor îmi umple pâlpâind visele,
imensul cer radiază imperceptibil;
o voce mă cheamă! timpul se prăbușește…
privesc țintă obrazul lunii ce se-nalță,
șiruri de lumini unduitoare dispar în hăuri;
zguduitoare vise, nesocotind agonia anilor,
atrofiate amintiri picură tainic suferință
dogorind străfundurile vechilor certitudini.
înalturile întunecoase ale speranței zvârlite în van
se furișează tăcute până la capătul furtunii,
șovăielile se leagănă zgribulite deaspura creștetului;
triumfătoare, durerea își croiește drum năpraznic,
o cruntă luptă se naște sălbatic, tragice răni pulsează dușmănos!

ecoul curmat al gongului zace în pleoape grele,
irosite puteri gem pe străzi lăturalnice:
pretutindeni, negura tăcerii, inevitabile neliniști,
siluete sumbre desfigurând trecutul,
gânduri încleștate în ghearele timpului se sparg biruitor;
fără apărare, se târăsc prin întuneric.
mijite dorințe scânteie mocnind în țărână...

despuiat de conștiința zădărniciei, rătăcesc stingher.
lipsa aripilor mă trage înapoi, cu ochii rostogoliți spre cer,
în neputința de a merge mai departe...

fantomatice hohote de plâns flutură prin dreptul lunii.