Când fiorul rece al întunericului apare,
Iar natura tresare căci simte cum moare,
Atunci speranța de a te vedea se duce,
Se duce încet, iar inima plânge.

A mai trecut o zi...iar te-am pierdut,
Cu cât îmi vorbești, cu atât simt că nu te mai aud.
Glasul ți-e dulce, mereu mă îngheață,
Iar tu nu mă poți vedea când îți sunt în față.

Sunt o fantomă, un suflet rătăcit,
Mereu cu sine în conflict, mereu neliniștit.
Aștept nerăbdător inima să-ți tresară,
Durerea e insuportabilă când speranța te doboară.

Amintirea zilei când ne-am apropiat mă aprinde,
Mă mistuie atât de puternic când știu că și tu-ți aduci aminte.
Însă, în vorbele tale schimbarea se simte,
Încerci să te ascunzi, răceala te cuprinde.

A mai trecut o zi...iar te-am pierdut,
Cu cât îmi vorbești, cu atât simt că nu te mai aud.
Glasul ți-e dulce, mereu mă îngheață,
Iar tu nu mă poți vedea când îți sunt în față.

Zâmbetul tău de vis îmi aduce mereu:
Căldură și bucurie în sufletul meu.
Pierdut în a ta frumusețe nu doresc a ști...
...Drumul spre ieșire, ci Drumul Inimii.

E liniște...acum suntem doar noi,
Lumea e a noastră când suntem amândoi.
Îți ating obrajii roșii, mâinile...sunt reci,
Tu tristă mă privești, ai tăi ochi spunându-mi că pleci.

A mai trecut o zi...
A mai trecut o zi.