elegie pentru caiac



despre tine, erou al gangurilor, al rigolelor
scriu ziarele abia dupa moarte
cu lălăitul lor zgomotos ce cauta sa-nece
tristetea marilor vârfuri înzapezite

si nelinistea: pentru prima oara aici
în pântecul marelui vierme al singuratatii
pe trouarele goale unde strângi mâna atâtor umbre ale tale
e deja la o altă poartă lalaitul nostru nocturn

poate că o mâna precisa si alba îti va pune laolalta
oasele fetei sparte de crosee, vei fi atunci
mai tânar si mai inconstient ca niciodata
între lespezile fosnitoare ale unui roman
dar nu va fi, zmeule parasit, mâna mea, ce-a izbit
cu pumn de sânge craniul argintiu al ideii
cea care te va trezi din somn

nu, nu eu n-am sa cânt curajul dubios cu care ieseai în fata
fierului nici floarea vinetie din obrazul albit de spaima
al femeilor
nu eu, Codin fara de Dunare, nu eu, corabie fara pânzele
sufletului, am sa stârnesc apele ochilor acum indiferenti
eu n-am să mai cânt niciodată curajul celui fără de speranță
caci tu ai stiut, orb suflet de spadă,ai stiut dintotdeauna
ca orice zeu trage mai mult la întâmplare
iar glontul său ne omoara aproape din greseala,
ca într-o cearta la betie.