între noi toate cuvintele se împrăștie, ca roiurile de musculițe
când vântul atinge iarba și ele presimt amenințarea
niciun sunet atunci, nici îndrăzneala de a mai da din aripi
împotriva oricărei mișcări absurde

așa s-a întâmplat și în acea toamnă -
firele tăiate cu violență sau poate doar sufletul meu se face oblic
atunci când primește în el o altă lume
un vânt mai crud cumva, mai aproape de apă -
și nici palmele nu mai strâng alge
sau aripi micimici căzute peste remușcări

nu mai sunt roiuri acum, nu mai sunt nici măcar
ierburile blânde, doar cevaul nostru nedefinit și marea sălbatică
au rămas în urma ta,
în urma smulgerii bruște

și nici arianrhod nu mă cheamă, nici apă nu mai bem noaptea