Sub o boltă-albastră parcă nesfârșită,
Într-o noapte oarbă si nemărginită,
Ca pe-o mare albă, sub stele de gheață,
Te-așteptam și parcă nu eram de față.

Cu sclipiri de spaimă, raza grea a lunii
Cufunda-n uitare unda-nțelepciunii,
Reflecta pustiul din oglinda mată,
Lumea adormită, viața inghețată.

Palidă de gânduri și de așteptare,
În tăcerea aspră din mijloc de mare,
Cu privirea goală, singură cu vântul,
Mă gândeam la tine și-ți doream cuvântul.

O uitare vagă, în singurătate,
O dorință mută de-a cunoaște toate,
Pe planeta albastră de vis locuită,
De iubire încă neînvaluită.

Fără zi, în noapte, în exil cu gândul,
Mă roteam in ceață în timp cu pământul.
Cu frânturi de vorbe, mintea mea febrilă,
Căuta in grabă să-ți găsească vină:

Vinovat ești, poate, de-a promite multe,
De-a răni pe-acela ce-a stat să te-asculte,
Vinovat ești, încă, de-a iubi prea tare,
De-a uita prea lesne, de-a nu da crezare...

Însă-n noaptea asta nu e rațiune
Și stau nemișcată ca-ntr-o viziune,
Căci singurătatea se adună-n mine
Din lacrimi neplânse ce-mi îngheață-n vine.

Un luceafăr roșu ca un strop de sânge
Îmi arde retina și apoi se scurge,
Picură în negrul ce îneacă toate,
Reneagă lumina și trece în moarte...

Risipind scânteie, ceara fumegândă
Își joacă lumina în odaia scundă,
Pe pământul aspru ce cu obstinare,
Se căznea s-ajungă alba lumânare...

S-o ajungă însă pentru a-mi spune mie
Să-ncetez a scrie asta poezie...