Agonizez, dar nu-i decât o sfoară
Pe care trec speranțe-nșelătoare.
S-au prăbușit în smârcuri și duhoare,
Iar izul lor netrebnic mă doboară.

Frânturi de voci, mereu neiertătoare,
Sădesc aprins în trupul de fecioară
Ce-n strigăt lung și dornic se-nfășoară,
Tăcerile de duh izbăvitoare.

Și serile s-au dezbrăcat de frică,
Iar gândul mut în taină îl înjug
La carul clipei ce un val despică

Spre închinări arzând mocnit pe rug.
Din zidul tihnei îngeri se ridică.
Tăcut și drept de moarte nu mai fug.

15 ianuarie 2004