steaua din frunte apune în fiecare seară când nu suntem acasă
se răcește lângă ceașca cu ceai arată ca o unghie de copil bolnav
se retrage în piele înțeapă cu un colț foșnitor îngălbenit entuziasmul
mulțimii care aleargă prin zăpadă printre lumini înghețate
jefuind căpițele de fân smulgând cu o plăcere nebună frunzele de trifoi
,,sunt nu sunt sunt nu”

*
lumina băltește în sfere deasupra capetelor noastre
în parcuri iernează lupii cu botul pe labe
așteptând o altă minune un zmeu îmbunat din cărțile cu ,,a fost odată”
nu mai e nimic de văzut putem să ne târâm un ,,acasă”
calm pe trotuarul de vis-a-vis și să ne ghemuim bine
atât cât să devenim un cerc cu raza egală cu sine
dar cu o rază clară de lună să se bucure până și oamenii văzând-o
ne picură în ureche o viață întreagă așteptând
trecătorul de la ora douăzecișipatrufix
care știe probabil cui oferă mama florile din glastră
duminica

despre oamenii fericiți se vorbește în șoaptă
ca despre morți