El construiește mereu de sus în jos.
Este felul lui unic de-a lăsa lucrurile să grăiască.

Fără contraforți de idei, fără cofraje de gânduri,
creează liber, în gol, poemul asimetric și singular.
În trăsături neregulate, în ritmuri potrivite grăbit
și planuri ce nu se-ntretaie în unghi drept,
cu sensuri în pante diferite și cupole necirculare de imagini.

După severu-i canon
construiește arhitectura poemului unic,
până ce trupurile albe ale cuvintelor
se îmbrățișează și își pierd greutatea.

Pe palmele lor, fără a crește măsurile -
multiplicate după măsura propriului trup -
el lasă să coboare, imponderabil, poemul.

Îi dă drumul să lunece pe timpanul simțirilor,
să reverbereze-n încrucișarea metaforelor,
să-și arcuiască în gest un imperceptibil fior.

Apoi taie în carnea-i ferestre, prin care lumina
intră oblic, îl modelează, irumpe în ochiul deschis,
se refractă, se răspândește, se repliază, îl locuiește.

El construiește mereu de sus în jos.
Este felul lui unic de-a lăsa lucrurile să grăiască.