Doamna Moarte a venit
iar la ceas nepotrivit
M-a găsit sorbind un vin
cu prietenu-mi canin.

Sigur că prietenul
s-a simțit pe dat sătul
și de vin și de mâncare,
a fugit și m-a lăsare

cu prietena cea nouă,
ce-i miros tălpile-a rouă
și pe noapte, iar veșmântul
i-l împreunează vântul.

Þine și la băutură
doamna mea cu flori pe gură,
La mâncare nu se-ndeamnă,
amintindu-și că e-o doamnă

Cu ea sigur mi-e mai bine
decât cu eternul câine,
cu genunchiul ei înfipt
Mie-n piept ca un cuțit
de os alb din preistorie,
și cu gura flamatorie
crăpată numai o clipă
cât să-i văd vârful de limbă

Doamna mea nu cere plată
pentru noaptea desfrânată;
Nici nu știu dac-o să plece
sau dacă gustarea rece

și o ceașcă de cafea
mi le va servi tot ea
la pat mâine dimineața
când se risipește ceața.

Știu că dacă-i sorb cafeaua
o să-mi cânte cucuveaua
la creștet în miez de zi.
Știu și nu mă pot opri.