nu v-am iubit dar v-am scris mult
inima am ascuns-o într-o scorbură
iarna râșii mușcau din ea
și tot a mai rămas – așa de mare era

cui am jertfit:
zilele nopțile iubitele
vederea dinții și părul?
nimeni nu m-a strigat pe nume
și nu mi-a cerut:
- dă-mi limba ta dacă tu ești Mântuitorul!

cui? trebuie când nimeni nu cere
cine? se bucură dacă nu-i face plăcere
și iată cum semnul
atât
separă utilul de urât iar Cuvântul
nu ține loc de-nviere

câte-am văzut peste mine trecând
mici păsări
mari păsări
cu și fără motoare
dar inima mea nu avea a se teme –
de nimic nu te temi
când sângele nu fuge în mâini și-n picioare

doar fructele care s-au copt m-au schimbat

astăzi vă iubesc
chiar dacă nu mai știu să scriu
veți înțelege fără cuvinte
când veți întâlni copacul viu