S-au vărsat prea multe lacrimi din ochi plini de durere
Și-am ridicat toți steaguri albe în față celor cu putere
Am plecat capul în semn de închinăciune în față celor cu bani
Și am uitat faptul că toți suntem egali

Prea mulți așteaptă încă să pice bani din cer
Și văd la o icoană un fiu de miner
Îi curg lacrimile, se roagă zi și noapte
Să nu pice pământul taticul să-i îngroape

Deschide ochii odată și închide televizorul!
Căci viață nu-i așa cum o joacă actorul
Căci viață nu este o simplă comedie
Iar fericirea nu zboară în avioane de hârtie

Îți smulge zâmbete orice modest circar
Dar zâmbetul lui colorat este atât de amar
Tu zâmbești la o masca nu zâmbești la un om
Dar omul de sub culori are o viață cu gust de carton

Tu râzi, pleci mai departe, el încă se preface
Aruncă zâmbete pictate în colo și încoace
Iar când își spăla chipul de fericirea desenată
Își amintește căci copii așteaptă acasă un tată.

Tu te amesteci în mulțime și treci pe lângă ei
Copii, bătrâni și tineri îi atingi fără să vrei
Iar fiecare atingere îți spune o poveste
Te uiți în urmă ta dar omul nu mai este.