De ce oare ulmii
Își sfâșie veșmintele
Și dau din brațe
Cuprinși de teamă nebună?
I-a părăsit
Pacea de aur a verii.
Risipite-s cheile,
Florile-chei ale fericirii,
În iarba cenușie,
Și de acum uitate,
Jurămintele dragostei
Răsună-n abis.

Mărețul rege
Straniul atotștiutor,
Stăpân al pădurii,
Renunță la lupta
Cu norii
Și lasă să-i cadă
Sceptrul ruginit,
Mărul înțelepciunii,
Și-n putregai să se destrame
Giuvaerurile coroanei.
Printre foșnitoarele ramuri
Ale caprifoiului uscat
Pulsează teama dihorului
Și deasupra iazului
Libelula se sparge
Ca o sticlă sonoră.

Numai centaurii
Cu bărbi roșii
Aleargă fericiți
Cu scântei la copite,
Coboară colina,
Și urmele lor de foc
În mușchi se sting.

Frunzele se desprind
De pe trunchiuri,
Mâini planând,
Și ele se aștern dedesubt
Criptă de aramă
Păsărilor moarte.

Și-n ruinele donjonului păsăresc
Mai locuiește și acum
Bufnița noctură
Ai cărei ochi imenși
Luminează destinul.