Mă împăcasem cu ideea
Că-i cel mai bine să nu simt,
Să nu am puls, să nu am ritm,
Să nu mai fiu din nou Aceea.

Să lupt mereu, neînfricat,
Cu ei, cu mine, cu tăcerea,
Și să găsesc oricum puterea
Să uit un vis necugetat.

Mă îngropasem în rutină,
În izolare, în deșert,
Era un sentiment perfect,
O deprivare de lumină.

Nu mai vedeam, nu auzeam,
Eram și oarbă, dar și mută,
Era o frumusețe slută
În tot ceea ce eu simțeam.

De ce să plâng, să protestez
Că sensul nu mi se arată,
Să mă agit, și, disperată,
Să fug, să-ncerc să evadez?

Mai simplu-a fost să mă opresc,
Să spun tăcerii că-s a ei,
Să sec lumina-n ochii mei
Și să refuz să mai doresc.

M-am cufundat în noaptea neagră,
Din miere am făcut pelin,
Și am băut paharul plin,
Ca tot trecutul să se șteargă.

Și anii au trecut curând.
Mi se spunea că nu trăiesc,
Că frumusețea mi-o știrbesc,
Dar eu aveam un singur gând:

Să nu provoc destinul iar,
Să stau cuminte și supusă,
Să nu mă las din nou sedusă
Crezând că dragostea-i un har.

Dar socoteala nu fu bună,
Căci iar se joac-ascunsea-n rai
Și îngerul meu cel bălai
Uită de blânda lui nebună.

În cale mi-a ieșit din nou
Iubirea nesătulă, crudă,
De temeri nu a vrut s-audă,
M-a ascultat ca pe-un ecou.

În van am încercat s-opresc
Năvala de lumini, culoare,
De fantezii îmbătătoare
Ce-n valuri mii mă năpădesc.

Am început iar să vibrez,
Ființa s-a trezit la viață,
Armura inimii de gheață
Mi s-a topit. Și delirez.

Sunt plină iar de contradicții,
Uitat-am de curgerea lină,
De moartea dulce și senină,
De abstinență, interdicții.

Urcat-am iar în carusel
Și, îmbătată de iubire,
De vise dulci de fericire,
Alerg necontrolat spre EL.

Mă mai opresc câte-un moment
Și-mi plâng de milă, rațională,
Căci știu că e o păcăleală,
Dar n-am de-ales, e evident.

Intrată-n horă, nu mai ies
Decât cu inima străpunsă,
Într-o menghină rece strânsă,
Certificată de deces.

Știu ce m-așteaptă, nu-s naivă,
Voi tresălta de bucurie,
Voi țopăi prin parc zurlie,
Apoi voi pune de colivă.

Voi râde, voi visa, voi vrea,
Voi face totul fără minte,
Dorind doar ca el să m-alinte
Și să înving soarta cea rea.

Îmi voi lăsa armura jos,
Intrând senină în arenă,
Fără să-mi pese c-o hienă
M-așteaptă rânjind fioros.

Precum un miel dus la tăiere,
Voi accepta să dăruiesc,
Să dau iar fără să primesc,
Știind că restul e tăcere.

Voi bea iar cupa de pelin,
Cu ochii goi, secați de plâns,
Având un singur gând ascuns:
Să fie ultimul declin!

S-adorm pe veci, să mă ridic
În nori de gânduri și idei,
Să mă uit detașat la ei,
Nesăbuiții de nimic.

Bieți Arlechini făcuți în serie,
Numerotați ca niște piese,
Ce caută simple metrese,
În Columbine și-n mizerie.

Actori fardați, cu măști hidoase,
Ce au doar suflet de-mprumut,
Schimonosit și fad și slut,
Cu inimi goale, găunoase.

Își joacă rolul pe de rost,
Nici nu gândesc, nu văd ce fac,
Precum mânați de hâtrul drac,
Participă la filmul prost.

Îmi plâng de milă, dar iubesc,
Și vreau iubirea să mă umple,
Să simt din piept cum îmi irumpe
Un strigăt dur, neomenesc.

Să simt profund că iar trăiesc,
Cu asumarea că m-omor,
Cuprinsă de fatalul dor
Să vreau să dau, făr să primesc.

Îmi e pecetea pusă-n frunte,
De ce mi-i scris nu pot scăpa,
Am fost foțată a m-adăpa
Cu apă din lacuri stătute.

Paharnic trist, de neam ales,
Eu torn doar miere în pocal,
Când îi servesc, la carnaval,
Pe arlechinii ce-mi dau ghes.

Și beau senină din otrava
Cu care ei mă răsplătesc,
Nici o secundă nu clipesc,
Când îmi întind netoții tava.

Și mor și zbor și iar învăț,
Să iert prostia, neputința,
Descopăr iar că sunt ființa
Menită acestui dezmăț.

Că sunt trimisă să le-arăt
O cale simplă, nebătută,
Mai greu să fie străbătută,
Dar care duce la desfăt.

Și poate mâine, încă sper,
Îmi voi găsi un Arlechin,
Ce a băut și el pelin,
Și a mai fost și el în cer.

Să m-odihnesc la pieptul lui,
Să bată inima tăcută,
Să fiu și eu odat’avută,
Nu veci săraca dorului.









ț