Pleci din mine, pe sensul apelor ce le sfarmi
în palme, treci în rândul întâi cu baioneta împunsă,
care verși peste pământ și ștergi din urmă pașii mici
și rușinoși.
Pleci, din mine se cade să pleci o singură dată- să nu
mă trezești cu dorul împins adânc în pleoape, amorfă
privire înăuntrul organelor mele adormite: cândva
am fost mai verde, cândva am crezut în ghetele tale
troznind la capătul meu- bun înotător șasiul acesta
comandând o armată.
Ai să te întorci, eu am să strecor în soare vița, am să
fur compotul pomilor și brunele castane în coșuri.
Atunci ai să mai pleci o dată, ca rămasul-bun să ne uite.
Încă voi fi în bunul-rămas, galbene perii ce-au uitat
murdăria-n borcane și fetița aproape-verde urcată pe
gard să vadă semnul și fumul, jocul tunurilor tale pe
dealuri.
De sensul apelor ce-l sfarmi cu obrazul, cuvintele spun
că se vor întoarce la noi odată ce gândurile tale n-or
să mai facă așa baionete.