nu mai avem nimic de strâns ne-a putrezit timpul
trecem lent printre gliale
ne este lehamite și de pământiul apelor
căzute la nesfârșit peste gropi

vezi Doamne cum stăm și ne dezlegănăm copiii
de soartă

această magmă prea roșie din noi
prelinsă până la neputință
cheamă iar disperare prin urlet

câtă pierdere
din ce blestem ne-am născut?

am putea să fim blânzi
simplu trecând crucile de la unul la altul
ca pe cărămizi însă
e prea mult pământ în noi
nu ne putem construi moartea atât de timpuriu

și plouă Doamne cât pentru încă o desprindere
din neluminarea căilor

ce lapte să mai bem când doar veșnicia e albă?