De pe vremea aia o scriam iubirii,
Îi sorbeam și ultima secundă a privirii,
În inocența mea,acasă uneori plângeam,
Credeam că sunt matur,dar ce copil eram.

N-am înteles iubirea...nici acum defapt
După zile-ntregi in parc si nopți pierdute-n pat,
Mă gândesc ar fii ea oare un strâmb ideal
Ce ne poartă printre valuri înecându-ne la mal.

Doar îmi îbolnavește inima cu suferințe aspre,
Luptându-mă-n zadar cu alți ochi dulci căprui,
Mă-nec in ape verzi și reci cu volburi sacre,
Din irisu-i adânc,apoi dispar in urma lui.

Pentru ea gândul îmi sparge granițe de fier,
Ducându-mă prin cer, nu știu cum, e un mister,
Căci trupul meu e încă dup-o poagină de mit
Ce poartă o armură din zale de grafit.

O visez mereu și cred și simt in fiecare seară
Noaptea,că-i femeia ce mă iubește arzator
Și-apare când cortina se-nchide înstelată
Și iar dispare...și iar mor.