deși n-am ales ceea ce sunt

mă bucură fiecare naștere
dar în gândul meu sunt trist

cum să vorbesc despre fericire
când știu că fiecare
bătaie de clopot
rânduită în spatele crucii
îmi îngroapă mersul
în același pământ
în care
rătăcesc
pașii tatălui meu

liniștea se destramă prin mine
ca un ghem îmi blochează
orice impuls
între noi câteva ambuteiaje
de gânduri umplu tăcerea
mă stăpânesc
înșfac o privire și tac

nu știu de ce

(poate există acel ceva
care nu trebuie rostit)

ziua se tulbură

rezemată de spatele nopții
așteaptă o femeie
are capotul
dantelat cu fluturi
nu respir
poate și Dumnezeu face dragoste

frunzele chicotesc
în mine crește nerăbdarea
sunt singurul trecător
îmi prind fericirea cu plasture
și plec mai departe
timpul mă strânge de umeri
simt cum mi se împarte privirea
sângele se excită
în vene
vuiesc sentimentele
mă țin de liniște
și cu un gest aproape mecanic
încep să număr
timp în care întunericul
evadează din cer

frigul îmi micșorează trupul

cuvintele scurse din mine
sunt singurele indicii

cam atât...