e ordin să scrii pentru nimeni
până la sfârșitul lumii
fără să zăbovești cu limba prin cerul gurii
după virgule puncte
după oamenii vechi care au desenat tauri de peșteră
inși stilizați până la măduvă
să te arunci în tranșeele vieții
ca o sugativă pentru fluidele reci mânia și spaima
să mergi pe drumul pe care obrazul
se întoarce asemenea unui timbru
și dacă suferi de ploi interioare
care-ți dislocă tâmplele
să sapi în pământul din tine până la chineji
să scrii tremurat aplecat
încleștat de mânerele cuvintelor
premeditând fața nevăzută a aproapelui
aceea lipită de perete
neîncepătoare de lumină
să decojești fructul uitării
încercat de vierme și apoi părăsit
să dovedești că absolutul ninge evaziv
neîngăduitor cu tine însuți
precum laolaltă sunt focul și apa
să te îngropi în hârtii