Uneori în nopțile senine, cu adieri de primăvară blânde,
se întovorășesc spre nemurire și sufletele frânte
Pe nesimțite, fără zgomot și fără teamă
Pășesc spre moarte nebăgate în seamă.
Eliberate,
de vise și iubiri și de dureri însingurate.
Și vinovate că n-au putut să mai aștepte iară,
O dimineață și soarele să răsară.

Uneori în nopțile senine suntem cu toții vinovați,
Că lângă noi, în crudă neputință, mulți oameni singuri mor asasinați.
Nemaiavând răbdare,
Și condamnați de a noastră nepăsare.
Și cu o vină, că n-au putut să mai spere,
la nici o mângâiere.

Azi soarele răsare după o noapte atât de senină...
pentru unii, dar pentru alții soarele n-o să mai vină.
Ne salutăm tăcuți, complici la aceiași crimă,
Să trăiți domn comisar! Cu stimă! Cu stimă!
Și parcă aud în minte ultimul salut,
a celui care azi noapte, să lupte nu a mai putut,
și să privească în față:
Am onoarea să te salut viață!
(06.02.09.09 pm)