astăzi femeile nu vorbeau, în dreptul ferestrelor
un spațiu prea larg, o arcadă
prin care le trecea mâna, dispărea
nimic nu era calm în ochii lor, o pânză de cuvinte
îmbrăca pereții, îi strângea

așa este și când, în câteva ore, citești tot ce a scris
altcineva în trei ani, doza e nocivă
simți cum ți se chircește stomacul, pumnul de cruzime
din fiecare rând, întâmplările de sub litere
și mai ales greața, singura care oprește ochii
pe fiecare trecător, caută un om real
nu mai vor hidoșenia care se apleacă după orice femeie
îi lasă pete în corp, o sfidează

mai departe de fereastră nu se mai scrie nimic
se adună siluete albe, umbre care iau cina în liniște
un alt bărbat coboară pe scări, întinde brațele
el nu dispare

ești singura sceptică din salon
nu vrei să mai deschizi nimic, nici o venă
nici coperta de piele, foile pe care ai notat
desprinderile din teamă, insomnia
bărbatul ți-ar da o întâmplare întreagă, o faptă
ceva din firescul unei frumuseți

dar ai mâinile bine cusute după ultimul zid, o pierdere
un celălalt care te bântuie și îți amintește
cum abia dacă s-au mai mișcat ferestrele, ușa
cheia e încă legată
și nu mai poți primi nimic, nu mai poți atinge
până când nu ți se întorc toate, toate lucrurile acasă