Mare de întunecime, lungi, negre cărări
Ochi cu urme de iubire acum înecați în dor.
Pe fruntea lui citești cum veacurile au trecut, pe rând, plângând
Cu buzele arse-și rostește blestemul și cade în abis tremurând.

O simte aproape, simte cum moare, ar vrea să urle dar liniștea e glasul lui.
Se stinge iar inima-i ucisă o aruncă-n stele
De dor, de milă, pentru iubirea lui.

Și-apare Ea firavă, pură și strălucitoare,
Cu ochi sticloși, cu lacrimi ca două izvoare,
Cu chip senin, cu pletele în vânt arzând,
Cu buze roșii, cu mii de șoapte urlând.

Și intră-n ceruri și se aruncă peste tărâmul adormit,
Își caută iubirea neîncetat - are un suflet zdrobit.
În loc să îl îmbrățișeze, ea îl tăie dureros.

Iubirea lor nu se adeverește,
Căci ea nu e întunecată iar el nu e luminos.