seara ne prinde în jocul ei departe de casă,
printre lucruri încremenite, când gropița din carne
se umple cu forța unei altfel de morți.

îngerul ne lovește cât să dăm drumul cuvintelor
ce închid o parte din noi în celălalt.

de aceea îmbrățișarea e o uitare a voii,
iar cei ce se-ntorc obosiți de la lucru
simt dâra de dragoste ce-i ține legați întreolaltă.

trecutul tău cu ciucuri de fier îmi cere acum
să-l las să-mi treacă prin sânge ca un cer terasat
printre ape. doare puțin, dar așa ieșim din veșminte,
și miza atingerii întrece enigma unei boli fără aleși.

orice tremur se transmite celui ce rămâne treaz
și celui culcat direct pe pământ,
semn că rugăciunea e ascultată și spațiul
ia forma trupului ce se naște.